Lasă-ţi viaţa în pace. Nu grăbi lucrurile, nu alunga visurile, nu-ţi speria fericirea. Dezvaţă-te să rosteşti enervant de des cuvântul „aştept”.
Cât poţi să aştepţi? Aştepţi seara, ca să ajungi mai repede acasă; aştepţi pauza de masă pentru a te refugia de la obligaţii; aştepţi miercurea, ca să mergi la film; aştepţi vinerea, că e început de weekend; aştepţi vacanţa de iarnă, Anul Nou, primăvara, vara, nunta, ziua de naştere…
Aştepţi vara, că nu-ţi place iarna, aştepţi soarele că nu-ţi plac norii, aştepţi primăvara că e ziua mamei…

Aştepţi…

Şi unde pui că, bunăoară, îţi aştepţi şi sfârşitul. Aşteptarea ta, grăbeşte sfârşitul mamei, al tatălui, al fratelui mai în vârstă. Aşteptarea îţi scurtează plăcerea de a savura momentul. Fiecare cuvânt, gând, moment de aşteptare, te fac ridicol.
Şi te trezeşti că visezi aşteptări.
I-aţi, omule, mâinile de pe viaţă. Nu mai aştepta! Nu mai grăbi nimic. Du-te şi-ţi vizitează mama, căci aşteptând, s-ar putea să îţi dai seama că nu o mai ai. Du-te şi-ţi petrece timpul fără a aştepta un salariu mai mare, pentru distracţii halucinante. Du-te şi vizitează bunicul, că are 82 de ani. Şi e bătrân, şi e înţelept, şi nu aşteaptă nimic. El trăieşte.
Păşeşte, omule înainte, fără a aştepta. Aşteptarea îţi grăbeşte sfârşitul, îţi murdăreşte viaţa, îţi provoacă durere de cap. Uită de acest cuvânt, cu tot cu semnificaţia lui sinistră.
Viaţa e o lungă dramă a aşteptării.

P.S. Şi totuşi, azi aştept seara. Vreau acasă.

Dar tu ce aştepţi?!

Eu azi sunt tristă. Oamenii azi mă fac tristă, prin neînţelegerea lor, prin needucare, prin gesturi urâte, prin sunete care îmi transformă nervii în struna unei chitare.

Nu, nu. Nu este vorba despre cunoscuţii mei. Tristă mă fac oamenii de pe drum, din microbuz, din casa vecină. Mă îngrijorează feţele lor, părul lor murdar, neîngrijit, faţa ridată, mâinile uscate, cu unghii murdare.
Mă indignează faptul că fetele noastre sunt ieftine printr-un exterior frivol, dezgustător şi specific doar moldovencelor.
Simt aversiune faţă de feţele lor colorate – ochii fardaţi cu boia albastră, verde, cu ruj sângeriu, şi unghii alungite, cu murdărie vizibilă dedesubt.

E dezgustător să stai în microbuz şi să asculţi cum oamenii din jur scot sunete care sunt specifice mai mult regnului animal. Da, îi aud cum zi de zi scobesc printre dinţi, producând un sunet precipitat, care e ca un cleşte smulgător de carne vie şi nervi sănătoţi… încă. Îi aud cum vorbesc la telefon tare, fără să-şi dea seama că sunt nişte lucruri personale, care nu trebuiesc ţipate. (Kumaniok, eu-s în marşrutkă. Acuş ajiung, că stau în probkă)
Oroare. Am oroare faţă de ei. Azi mi se perindă în faţa ochilor doar imagini cu unghii “reparate” cu lipici, ochi coloraţi, fete îmbracate în haine sportive şi cu genţi lucioase. Dar cu urechile negre, şi cu floare în părul lucios, care ar putea dona nişte ulei…
Ştiu că nu e frumos să spui aşa ceva, dar simt o nevoie strigătoare să le-o spun. Măcar şi aşa.

Voi ce părere aveţi despre needucarea oamenilor?

Despre şoferii de microbuze s-a vorbit mult, dar niciodată suficient. Eu îi urăsc atât de tare, încât i-aş zdruncina, lovi, purta până la 180 de grade şi înapoi la viteza de minim 150/h. Şi aşa câteva zile la rând, fără oprire, aşa cum fac ei cu bieţii pasageri. Nu, şi despre “bieţii pasageri” se poate de spus multe, dar azi, şi zi de zi, eu sufăr la propriu, 40 de minute cât fac de acasă pană la serviciu, urmărind mârşăviile făcute de aceşti şoferi înrăiţi, aleşi parcă la comandă. (o tunat şi i-o adunat, vorba aia)
În fiecare zi, pot fi scrise zeci de cărţi, care ar avea aceeaşi protagonişti, dar istorii diferite.

—
Azi a fost cam aşa:
Dormitam. Eu mă aşez în spate, pe ultimul scaun, ca să fiu privată de diferitele “seriale-minuni” care se derulează zi de zi în microbuze. Azi m-am pornit mai devreme, când soarele abia-abia de se iţea sfios de după blocurile reci, urâte şi pătate pe alocuri în roz, albastru, pe alocuri chiar verde. Azi am vrut să dormitez, să mă izolez, să profit de cele 40 de minute în intimitate (pe cât de posibilă poate fi în transportul public). Azi nu mi-am luat obişnuita carte în microbuz. Azi am vrut linişte.
Dar azi am avut calvar. Azi am avut nervi…

—
La început, totul a decurs conform planului. Credeam că azi am timp pentru gânduri, însoţite de expresii ale feţei pe care nimeni nu le vede şi comentează. Credeam că azi voi ajunge mai devreme la serviciu, să sorb în linişte din cafeaua matinală. Dormitam…

…cam pe la jumătate de drum, microbuzul a fost oprit brusc, rupându-mă din toropeala care m-a cuprins. A oprit o biată femeie, cu un micuţ copil în braţe. Mama plinuţă, poate voluminoasă şi neîndemânatică, nu a reuşit din prima să urce scările, fiindcă ţinea în braţe copilul şi o geantă, ruptă pe alocuri. Nimeni, logic, nu a venit să o susţină cumva, pentru că toţi cei aşezaţi mai în faţă, simţeau că acuş-acuş ar trebui să cedeze locul. Cum microbuzul era mai goluţ ca de obicei, şoferul a mormăit o serie de sudalme printre dinţi, şi neaşteptând să se închidă bine uşa, a pornit microbuzul, târând roţile de caldarâm cu ţipăt ascuţit. Femeia nu a reuşit să se sprijine, şi pierzând echilibrul, a scăpat capul copilului exact în parbriz.

Tăcere. Apoi ţipete. Erau ţipetele micuţului, dar care nu au incomodat mai pe nimeni, mai ales că şoferul şi-a continuat “liniştit” drumul, neaşteptând nicio secundă (vădit enervat că nu are pasageri suficienţi).
Femeia a luat strâns în braţe copilul, astupându-i guriţa. Copilul s-a înroşit, apoi s-a înverzit. S-a ridicat femeia de pe primul scaun (pe scaunul al doilea, erau doi barbaţi!!!) şi biata mamă cu copilaşul în braţe s-a aşezat sfios.
Nu a spus nimic. Avea părul murdar şi ochii roşii. Avea copilul lovit, bruscat şi plângand, dar a tăcut. Cum aşa?! Azi regret că stau mereu pe ultimul scaun, şi nu mă cert cu şoferii.
Mâine voi sta în picioare şi… Şi nu ştiu.

Cum eu, ipotetic vorbind, să fiu mama unui bebeluş, nepermiţîndu-mi luxul de a avea o maşină, să încredinţez viaţa mea şi a copilului meu, în labele unui asemenea mitocan şi bădăran?!
Şi oamenii tac. Şi eu am tăcut. Şi mama bebeluşului a tăcut. Numai şoferii nu tac, ei ştiu să înjure şi să ceară bani. Dar viaţa? Eu zi de zi, încredinţez 120 de minute din viaţa mea, în mârşavele lor mâini.

Dar tu cum lupţi cu şoferii de microbuze?

Trebuie. Tot mai mult şi mai mult aud în jurul meu cuvântul “trebuie”. Şi nu de la oamenii care mă înconjoară zi de zi, ci de la aşa-zisele “pături înalte” ale societăţii. De ce? De unde a provenit printre aceşti oameni acest cuvânt şi care-i este menirea? De ce lumea asta inferioară ca şi esenţă se tot modeleză şi se rupe-n patru să facă lucruri, deseori, neplăcute. Doar că “trebuie”? De ce tot “trebuie”? În viaţa lor, mizeră şi nenorocită , există o listă întreagă de “trebuie”. Lista este general-valabilă, sunt sigură.

1. Trebuie să fii “krutoi”, numaidecât să ai haine scumpe, de obicei aduse de “la Italia”. Dacă nu, rişti să fii privit de sus şi să te simţi ca ultima lepădătură.

2. Trebuie să mergi în localuri scumpe, să afişezi asta cât mai mult, căci dacă nu, istoria se repetă.

3. Trebuie să nu mergi cu trolicu, fiindcă pe acolo-s doar ţăranii.

4. Trebuie să trăieşti cu chirie la o gazdă super-puper amenajată, pentru că dacă-ţi vin prin ospeţe marile prototipuri ale cremei societăţii, poţi roşi.

5. Trebuie să te lauzi mult, des şi cu multe-multe floricele: bărbatul cu X 7,8 sau 9 (nu ştiu care număr la maşină, adică), m-a dus în colo, mi-a dăruit inel, mi-a făcut cină romantică etc. Păi dacă nu o spui, eşti femeie tu, sau ba?

6. Trebuie să ai unghii false: lungi, caraghioase, colorate, ascuţite. (notă: şi mereu murdare, cu tone de mizerie)

7. Trebuie să ai tocuri mega-înalte, cu diferite cureluşe şi floricele. Ele-s cartea de vizită a marilor italiance introvertite.

8. Trebuie să mergi la Mall, numaidecât. Să serveşti cocktail-uri care costă o zi de sudoare vărsată de mama, tot acolo, “la Italia”.

9. Trebuie să mergi la disco, de dorit tare scumpă, altfel nu merge distracţia.

10. Trebuie să ai un bronz negru, ca moartea, indiferent de anotimp.

Lista este incompletă. Poate din cauză că nu am tangenţe decât accidental cu aşa tip persoane, poate şi datorită faptului că le sfidez. Poate. Dar de una sunt sigură – mi-au provocat, îmi provoacă şi îmi vor provoca oroare. Toate aceste “trebuie” ale lor sunt atât de stupide, încît se pare că aceşti oameni au atâtea complexe, încât numai aşa se simt cât de cât bine. Nu le condamn, Doamne fereşte-mă, dar sunt de o absurditate absurdă. Şi ceea ce ma deranjează şi mai mult este că, în ultima vreme, sunt atât de multe specimene de genul, încât mă tem că vor acapara tot ce se mai poate de numit om normal. Este ceva de genul unei invazii. Le văd peste tot, nu pot respira liniştit. Trebuie de facut ceva. Sigur trebuie.